Despre Emil Racoviță

Micul Emil şi-a petrecut o copilărie lipsită de griji, având parte de o educaţie aleasă, dată de nişte părinţi pentru care poezia, arta, muzica erau preocupări de căpătâi.

Şi-a început studiile la pitoreasca şcoală din Păcurarii Iaşului, lăsându-se pătruns de farmecul fără seamăn al povestirilor dascălului său, Ion Creangă, pentru a şi le încheia la liceul “Institutele Unite”, unde a fost elev al renumitului Grigore Cobălcescu. Acesta a reuşit să-i dăruiască lui Emil Racoviţă pasiunea pentru cercetarea naturii şi convingerea – pe care o va avea până la sfârşitul vieţii – că evoluţia este legea fundamentală a întregului Univers.

În 1866 îşi ia bacalaureatul pentru a urma cursurile Facultăţii de Drept, potrivit dorinţei tatălui său. Dar, în acelaşi timp, a frecventat cursurile de antropologie pe care le ţinea la Sorbona Leonce Manouvrier. După ce şi-a luat, în 1889, licenţa în drept, s-a întors la Facultatea de Ştiinţe, îndeplinindu-şi astfel visul.

Dintre cei care l-au ajutat să descifreze tainele naturii au fost profesorul Henri de Lacaze-Duthiers, al cărui discipol şi moştenitor spiritual a fost pe tot parcursul vieţii sale, precum şi conferenţiarul Georges Pruvot de care s-a apropiat sufleteşte până la a-i deveni prieten şi tovarăş de muncă apropiat.
Racoviţă s-a avântat în cunoaşterea lumii vii cu toată pasiunea şi energia tinereţii sale, dezvăluind calităţi deosebite.

Teoria însuşita în amfiteatrele si bibliotecile Sorbonei a transpus-o în realitate încă din studenţie în cele doua staţiuni maritime fondate de Lacaze-Duthiers la Roscoff în Bretania si al Banyuls-sur-Mer, pe ţărmurile Mediteranei. Tot aici şi-a început munca de cercetare după strălucita absolvire a facultăţii din 1891, îndreptându-şi cu precădere atenţia asupra pasionantelor probleme de etologie a faunei maritime si publicându-şi rezultatele sub titlul generic de “Note de Biologie”, începând din anul 1893.

La Paris Racoviţă nu s-a limitat la a fi un student sârguincios, ci a devenit membru activ al Cercului studenţilor socialişti şi apoi membru al Partidului Socialist Francez. De asemenea a aderat la Partidul Social-Democrat din România cu a cărei poziţie nu a fost de acord în vârtejul primului război mondial, când destinul patriei se afla în cumpăna hotărâtoare. Cu trecerea timpului a abandonat cu totul activitatea politica, considerând-o pe buna dreptate ca “cea mai haiduceasca dintre meserii”, dedicându-se în întregime preocupărilor lui ştiinţifice care au constituit substanţa însăşi a existentei sale.

La Banyuls-sur-Mer, în reputatul laborator “Arago”, Emil Racoviţă a continuat să-şi desăvârşească pregătirea de naturalist. S-a concentrat asupra anatomiei, morfologiei şi histologiei lobului cefalic al viermilor policheţi, elaborând o lucrare de doctorat pe care a susţinut-o în primăvara lui 1896 si care pe lângă titlul de doctor în ştiinţă, i-a adus şi o unanimă recunoaştere a competentei sale ştiinţifice.

Aceasta afirmare a tânărului savant a avut o consecinţa de excepţie: alegerea sa ca naturalist al expediţiei belgiene pe vasul “Belgica”, în Antarctica, intre anii 1897-1899. Pentru Emil Racoviţă, expediţia a constituit un extraordinar prilej de a-şi lărgi orizonturile, în condiţiile deosebit de grele ale iernii petrecute dincolo de Cercul Polar.

Rodul abnegaţiei şi curajului cu care şi-a îndeplinit dificila sarcina în condiţii de o asprime greu de imaginat astăzi s-a materializat în cea mai bogata colecţie de plante şi animale care a fost adusa de la latitudini atât de mari şi pentru studiul căreia s-a cerut concursul a 74 specialişti din marile centre ştiinţifice ale Europei. Recunoaşterea meritelor în reuşita expediţiei i-au adus titlul de membru corespondent al Academiei Romane.

Angajat în laborioasa coordonare a acestei atât de vaste acţiuni, Racoviţă a reuşit să elaboreze un consistent studiu consacrat balenelor, pe care l-a tipărit în 1903 şi care l-a situat printre pionierii etologiei şi ecologiei animale.

Revenit la Banyuls-sur-Mer cu o reputaţie substanţial sporita Racoviţă a fost subdirector al laboratorului “Arago” si codirector al revistei “Archives de zoologie generale et experimentale”, amândouă ctitorii ale regretatului Lacaze-Duthiers, decedat la sfârşitul anului 1900. În vara lui 1904 a vizitat celebra peştera Cueva del Drach din insula Mallorca şi a descoperit un mic crustaceu – primul animal cavernicol pe care l-a pus sub obiectivul microscopului şi care prezenta foarte multe asemănări cu fiinţele marine deja cunoscute. A făcut, de asemenea, o mulţime de excursii în peşterile Pirineilor şi a întemeiat, pe baza studiilor făcute pe animale descoperite, ştiinţa numita Biospeologie, adică studiul vieţii în peşteri.

Cei şapte ani care s-au scurs până la izbucnirea primei mari conflagraţii mondiale, au fost pentru Racoviţă perioada cea mai fertila din creaţia lui ştiinţifică, fiindcă în aceşti ani şi-a putut elabora lucrările biospeologice cele mai substanţiale, toate având drept subiect grupul pe care l-a preferat pentru a-i aprofunda studiul, adică acela al crustaceelor izopode.

Toate aceste cercetări au însemnat un bilanţ remarcabil: 800 de peşteri explorate în Europa şi în Nordul Africii, în majoritate de Racoviţă şi Jeanne, în urma cărora s-a adunat o colecţie însumând 20.000 eşantioane de fauna cavernicola. Cei patruzeci de specialişti care s-au angajat în studiul ei au publicat 3400 pagini în patru volume sub titlul “Biospeologie” şi care au construit zestrea ştiinţifică pe care marele savant o va aşeza în chip de temelie a viitorului Institut de Speologie de la Cluj.

În anul 1919, autorităţile romane care intraseră în stăpânirea legitima a Transilvaniei, i-au solicitat concursul în reorganizarea Universităţii clujene, încredinţându-i misiunea de a crea un institut de cercetări menit să formeze cadre ştiinţifice. Asa se face ca la 20 aprilie 1920 era promulgata “Legea privitoare la crearea unui Institut de Speologie la Universitatea Cluj”, în virtutea căreia lua naştere primul institut de acest fel din întreaga lume.
Astfel epicentrul biospeologiei mondiale se va strămuta din Franţa în inima Ardealului.

Racoviţă, împreuna cu soţia sa, Helen Boucart, şi cei trei fii, Rene, Jean şi Andre, s-a mutat definitiv la Cluj pe strada Mihail Kogălniceanu, numărul 3. Savantului i s-au alăturat Rene Jeannel ca şi director adjunct, elveţianul Pierre-Alphred Chappuis, subdirector şi doi asistenţi: Radu Codreanu şi Vasile Puşcariu.

Până în anul 1931 – când s-au suprimat fondurile de cercetare din cauza crizei economice – alte 358 de peşteri (din care 220 în Carpaţi) au fost prospectate, iar seria “Biospeologie” a crescut cu 15 noi lucrări de specialitate, însumând 1650 de pagini.

Din păcate, o atare continuitate nu se mai regăseşte şi în ceea ce priveşte creaţia ştiinţifică personală a lui Emil Racoviţă, el fiind copleşit de numărul mare de însărcinări în care s-a socotit util: a fondat Societatea de Ştiinţe din Cluj. Asociaţia Transilvana pentru propagarea limbii şi culturii franceze (“Cercle Ronsard”), a fost membru şi apoi preşedinte al Asociaţiei Profesorilor Universitari din Cluj, a fost membru al societăţii Astra, din 1926 până în 1929 a fost preşedintele Academiei Romane, a fost prorector şi rector al Universităţii.

Între anii 1931-1940 a predat cursul de biologie generala pentru studenţii Facultăţii de Ştiinţe şi ai celei de Medicina, membru al Comisiei Monumentelor Naturii şi vicepreşedinte al Biroului ei ştiinţific.

Cu forţele împuţinate de implacabila scurgere a anilor, Emil Racoviţă a mai avut de depăşit o grea şi dureroasa încercare: refugiul la Timişoara al Facultăţii de Ştiinţe şi al Institutului de Speologie, după ce Dictatul de la Viena din 1940 muşcase din trupul ţării.

Când pacea i-a îngăduit să vina la Cluj singura dorinţa a profesorului a fost de a-şi repune în stare de funcţionare institutul. Dar nu a mai izbutit. La 11 noiembrie 1947 a fost silit să-şi părăsească laboratorul, doborât de boală, iar la 19 noiembrie inima sa a mai încetat să mai bată.

O dată cu dispariţia profesorului Emil Racoviţă naţiunea a pierdut unul dintre fii ei cei mai de seama, o personalitate de excepţie, un om care a fost în acelaşi timp pionier al ştiinţei şi slujitor fără de odihna al societăţii.

I-au recunoscut meritele şi calităţile societăţile din ţară şi străinătate care l-au înscris printre membrii lor corespondenţi, titulari sau de onoare, dar şi oficialităţile de stat care i-au decernat cele mai înalte onoruri, fiind purtător al medaliei “Steaua României” şi al “Legiunii de Onoare” franceze. Şcoli, licee, institute, străzi îi poarta numele, bustul lui străjuindu primul Institut de Speologie din lume, de la Cluj, peştera Cueva del Drach şi liceul nostru.

Acestui mare om şi savant va trebui să-i aducem mereu prinosul nostru de cinstire şi preţuire.